În caz că nu știți deja, de două săptămâni ne plimbăm cu trenul prin Europa, câte 3-4 zile pe ici-colo. S-au strâns, cu siguranță, milioane de povești, întâmplări amuzante și motive să mă întristeze România, dar astăzi avem un episod dedicat lui Eric. Scris din Trieste, că tot zic eu că vreau să fiu digital nomad.
Acestea fiind zise, să trecem la treabă:
1. Ne-a luat ceva să îl învățăm pe Eric să spună Budapesta, prima noastră oprire. Vedeți voi, Eric are 1 an și 10 luni și îi este destul de greu să vorbească. Dar a învățat cuvântul, motiv de mare bucurie pentru părinți.
Și au trecut trei zile și noi a trebuit să plecăm din nou. În Viena. Cuvântul ăsta l-a învățat repede. La un moment dat, l-am întrebat:
– Unde suntem noi acum?
– La Vienapesta!
2. Ceea ce nu știți voi despre Eric este că el ia suplimente de fier. Ceea ce nu știți voi despre suplimentele de fier este că te cam costipă. Sau măcar asupra lui au acest efect.
Într-o după-amiază, Eric era supărat nevoie mare: “Nu meige, nu meige,” zicea el găsind litere noi pentru dificilul “r”. Arăta spre funduleț. Nu putea să facă. Asta e, cu toții trecem prin asta.
Dar nu toți ne împărtășim la fel de sincer bucuria de după: să fi trecut vreo trei ore de la eveniment, dat uitării imediat după consumarea lui, când Eric, triumfător, se postează în fața noastră și, cu mâinile ridicate ca un proaspăt încoronat campion la box, ne strigă:
– Gata! Caca! Merge! și începe să se aplaude fericit nevoie mare. Sau treabă mare, ahem.
Și în caz că nu l-am făcut suficient de mult de râs până acum cu acest articol, mai trebuie să spun că momentan lui Eric îi este frică de motociclete, sirenele de ambulanță, dar cel mai tare de “vecinul care bate” – adică orice zgomot care se aude de la vecinii de deasupra, uneori zgomote doar de el auzite. Care provoacă un instant “Aleu, bate cinu” și o fugă disperată prin casă.
În schimb, la grădina zoologică, dintre toate animalele pe care le-a văzut, cel mai mult i-a plăcut o muscă pe care a văzut-o undeva pe un geam. Destul de departe, dar tot în top, s-au aflat și căprițele. Când am mers la Palatul Nymphenburg în Munchen, cel mai mult i-a plăcut fântâna din față, iar în Trieste, când a văzut marea – imensă, întinsă până la linia orizontului – ne-a anunțat, lipsit de entuziasm: “Dunărea!”. Dar cel mai mult și cel mai mult i-au plăcut în toată excursia noastră, în ordine descrescătoare: metroul, autobuzul și trenul. Paradoxal, tramvaiul parcă nici n-a existat.