Uite asa iti pierzi mintile!

A venit momentul acela inevitabil, probabil, la fel ca menopauza, in care nimic nu mai pare sa se lege si totul se naruie in jur, intr-o realitate virtuala creata dintr-o inertie tematoare, macabra, lugubra si complet – sau macar partial – eronata. Momentul acela extrem de important din viata unui om cand realizezei ca iti pierzi mintile. Ca o iei razna. Ca nu mai poti.

Extenuare. Cam asta era starea mea generala acum o luna, o luna si ceva. Eram un zombie pe care lumea nu il mai intelegea, pe care prietenii il renegau, pe care bolile il chinuiau mai ceva decat amintirile celor de la 3SE… Ma simteam extenuat psihic, fizic, aflat in fata unui zid urias pe care nu aveam nicio intentie sa il escaladez. Si asa, incet-incet, am inceput sa-mi pierd mintile. Sa o iau razna. Sa ma transform intr-un alt om, un alter-ego care nu are nicio legatura cu adevaratul Calin.

Un Calin bolnavicios, ipohondru, paranoic, speriat de propriul puls, mereu in cautare de noi semne si simptome, de noi boli fatale, de noi evenimente prevestitoare, de toate lucrurile nasoale din Univers. “Ajutat” de o perioada destul de stresanta, de o hipertensiune primara, se pare (adica fara cauze aparente), de o coloana care arata, conform doctorilor, ca a unui bosorog si de toate simptomele care insotesc aceste probleme, am realizat ca nu ma aflu in cea mai potrivita dispozitie sa lupt. Sa imi mentin mintea limpede, optimismul la cote maxime, frica la cote minime. Mai rau decat Vita de Vie, am ajuns Varza.

Si au inceput vizitele la doctori. Analizele. Vizitele ulterioare asezonate cu si mai multe analize. Putine momente de bine intre timp, si mai mult stress. Pungute cu pastile, suplimente, schimbari ale modului de viata, incurajari de prin toate partile, priviri suspicioase si foarte, foarte multe ganduri negre via propriul creier. Am trecut, cu auto-diagnostic (bine-nteles) si cu ajutorul apocalipticului internet care sigur iti va spune, printr-un coltuc, ca daca ai trei cosuri in forma de triunghi pe buca stanga, ai cancer de piele… dupa cum ziceam, am trecut de la forme usoare de lipsa de calciu, potasiu, vitamine si minerale, la chestii mai nasoale, din toata aria bolilor, de la tot felul de tipuri de cancer la tumori, infarcturi si, daca are ce cauta pe-aici – glaucom (lucruri care, evident, au existat doar in mintea mea). Toate bolile din lume au fost (sau inca sunt) ale mele. Si cum “trecea” una, gaseam alta sa ii ia locul.

Partea buna – sper eu – este ca totusi imi dau si eu seama ca sunt absurd si, usurel-usurel, am inceput sa-mi revin psihic. Voi zambi mai des, voi rade mai mult si voi incerca sa blochez toate acele “what if” scenarios care imi vin in minte cum niciodata nu imi veneau raspunsurile la lucrarile de control, prin liceu. Am trecut printr-o perioada de tot cacatul si m-am fortat enorm cu presiuni aditionale, auto-impuse. Am crezut, la fel ca toata lumea, ca sunt de fier. Ca sunt un fel de Superman. Ca pot sa fac munca a 3-4 persoane, plus sa trec peste problemele din familie, plus sa nu ma odihnesc, plus alte maruntisuri care inevitabil apar de la o zi la alta. Zilnic. Radeam de termenul “stress,” spunand ca asa ceva nu exista. Ignoram oboseala si cearcanele, zicand ca eu mereu am fost asa. Iar acum am trecut in extrema cealalta, in care imi este greu sa ignor vreun semn si totul pare catastrofic. Si uite asa iti pierzi mintile.

A fost, intr-adevar, cea mai dificila perioada din viata mea. Si inca este, fiindca nu s-a terminat totul. Dar mi-am mai revenit si incetisor ma voi repune pe picioare. Vreau, trebuie si pot. Mai ales ca nu sunt singur in asta. Imi pare doar rau pentru ca a trebuit sa ajung aici. Imi pare rau ca nu pot intoarce timpul inapoi. Imi pare rau ca nu e totul asa de usor cum am crezut ca este. Imi pare rau ca nu sunt Superman. Dar asta este, pana la urma realitatea mea este cea valabila pentru toti si sunt miliarde de oameni care pot, inclusib Obama (?!?). Asa ca trebuie sa pot si eu. Sa intorc din nou roata si sa ma bucur, ca Morometzii acum ceva vreme si sa spun ca mi-am gasit mintile.

Si sa ma bucur ca exista posibilitatea de blog, unde poti sa te descarci, sa iti mai iei o piatra de pe inima. Desi, paranoic fiind, te gandesti putin ca asta nu-i semn bun :)) Dar am zis ca avem putere, da?

5 thoughts on “Uite asa iti pierzi mintile!”

  1. Citind randurile de mai sus am avut senzatia ca citesc despre mine. Aceleasi stari, temeri, intrebari, neputinte….. Problema este ca eu nu mai pot sa ma regrupez, sa ma remontez si sa-mi dau un sut in fund spre inainte. Eu am ajuns la capatul capatului si in disperarea mea caut solutii pe internet……

    Reply
  2. Nu mai cauta solutii pe net, Anamaria, internetul este pentru sporirea gijilor, de fapt :) Ai nevoie doar sa zambesti, sa te privesti in oglinda, si sa iti zici “pot face asta”. Apoi sa iesi afara, sa tragi o gura sanatoasa de aer – dimineata, cand e rece si iti face plamanii sa explodeze, si apoi sa privesti cerul. Sa iesi la o plimbare, sa lasi soarele sa iti mangaie fata si sa te uiti in jur, sa observi VIATA in jurul tau. Eu ma trezeam uneori admirand batranii: carand sacose incarcate, cu pensii de cacat, cocosati de ani si schiopatand de dureri. Dar acolo, sus pe val, luptand si mergand mai departe. Si daca te uiti mai atenta la ei, ii vei vedea zambind. Daca ei pot, noi de ce n-am putea? ;)

    Reply
  3. Buna Călin,

    La fel ca tine.rex prin aceasta perioadă. Colegii mă evită, si implicit dau vina pe ei. Trec cu usurinta de la o stare la alta. Ce este infricosator la mine, este groaza de singurătate. Orice zgomot ritmic sau venit din tăcere ma scoate din minti. La fel ca tine, nici acum nu imi vine sa cred ca am rămas fara energia de a lupta, poate si datorată epuizării de la muncă si depărtarea de familie. Sper sa ajung intr-o zi sa imi regăsesc puterile sa redecvin omul puternic de altădată ….

    Reply
    • E nasol momentul, stiu, dar primul pas pentru a-l rezolva este constientizarea lui, cred. Am scris articolul acesta cu multi ani in urma si acum sunt mult mai bine. Invata sa te relaxezi. Sa te destresezi. Sa te rupi de tot si sa iti oferi tie niste timp. Asculta pe Youtube, oricat de absurd ar fi, niste video-uri motivationale, asculta niste muzica de relaxare, niste “guided meditation”, asculta muzica aceea care iti place si odihneste-te. Incet, incet, vei redeveni omul care erai. Se poate!

      Reply

Leave a Reply to Mihai Susanu Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.