Imi amintesc cum, prin clasa a IX-a, Doamna Stoica, profesoara de psihologie, mama celei mai bune prietene si persoana cu care ma intepam de fiecare data cand aveam ocazia, ne-a dat ca tema pentru acasa o compunere cu titlul “Cine sunt EU?”. Iar eu am fost smecher, am inceput sa scriu, sa compun, sa creez, sa sochez, sa impresionez, sa ofer motive pentru a fi apreciat, insa am ratat un lucru: sa raspund la intrebarea din titlul compunerii. Dar macar am ocolit-o frumos si lumea, pe moment macar, a ramas cu un gust placut, cu o parere buna, desi vaga si fara vreo idee clara de ce simt ce simt.
Pe de alta parte, ar fi fost atat de sec sa zic: “Eu sunt Calin, am X ani si vreau sa ma fac bucatar atunci cand voi fi mare. Imi place sa ascut creioane si sa colectionez gandaci. Numarul meu de telefon este…”
Deci… cine sunt EU? Acum, clar, sunt o persoana mai matura decat cea din clasa a IX-a, sunt acelasi eu de atunci, poate mai bun, poate mai rau, poate mai prost, si nu mai sunt acelasi. Sunt mai putin suparat pe tot si pe toate, sunt mai putin impotriva curentului, sunt mai matur si mai putin visator, sunt mai realist si, din pacate, mai putin popular decat in liceu. Si in continuare consider ca la intrebarea “Cine sunt EU?” nu se poate raspunde. Nu direct. Nu prin liste. Nu prin insiruiri de fapte, de realizari, de liste si de cunostinte. Nici macar prin acest blog care, pana la urma, este doar o mica bucatica din mine. Sau ar trebui sa fie. Fiindca bat campii mult, uneori, mereu pe langa subiect. Cred…