Când ne-am ales orașele pe care să le vizităm în Italia în excursia noastră europeană, am fost limitați extrem de mult de un factor major: trenul. Fiindcă eram cu Eric, băiețelul nostru de nici doi ani atunci, nu puteam să ne lungim prea mult cu timpul petrecut în tren. Așa am ales Verona – considerată de mulți cu care am vorbit o idee proastă, dar care nouă ne-a plăcut mult și apoi Trieste, un orășel aproape de Croația, un oraș despre care nu știam nimic.
Ei bine, cum fiecare circuit trebuie să aibă o destinație care îți place mai puțin decât celelalte, la noi ciuca bătăilor, codașul clasamentului a fost Trieste. Asta este!
Cum am ajuns acolo?
După cum știți probabil din episoadele anterioare – cu trenul. Am mers cu Alitalia, compania națională și extrem de hulită online. Trenul a fost curat, frumos, fără întârziere – nu avem de ce să ne plângem. Călătoria din Verona în Trieste a durat 3 ore și 15 minute și ne-a costat 38 de Euro (2 bilete, clasa a II-a).
Am trecut si prin Venetia, dar n-am văzut nimic. Nu tu apă, nu tu lume… nimic. Poate data viitoare.
Unde am stat?
Dap, ce vedeți mai jos este întreaga locuință. Cea mai proastă alegere, dictată și de prețurile foarte mari… o cameră care servea pe post de bucătărie, living, dormitor, urât mobilată, situată într-o clădire veche, cu o fereastră ce se deschidea într-o mini-curte interioară – practic holul de acces spre alte apartamente. Bucuria noastră – chiar în fața geamului era o scurgere care puțea a apă infectă, deci aerisirea avea rezultate dubioase, de obicei.
Probabil o alegere ceva mai bună vara (excluzând putoarea), dar când am fost noi s-a dovedit a fi rece și neprimitoare văgăuna asta. Unde mai pui că ni s-a năzărit să gătim o supă instant în prima zi (eram răciți, voiam ceva cald) și n-am mai scos mirosul de supă din cameră până când am plecat…
Ce-am făcut și ce-am văzut
După cum am zis, am fost răciți în Trieste. Nu e chiar indicat să călătorești când te simți mizerabil, dar orice se poate întâmpla pe drum… Din fericire, a fost o răceală ușoară: n-am bolit prea mult în pat și am reușit să explorăm puțin orașul.
Avantajul nostru era că locuința, atât de jalnică pe cât era ea, se afla chiar în inima orașului (așa cum le-am ales pe toate), la doar câțiva pași de mare. O mare superbă, pe care am admirat-o zilnic, dar o mare fără plajă… doar ciment și stânci.
Faptul că Trieste se află atât de aproape de Croația, îl face să adopte și neajunsurile lor vizavi de plaje. Oricum, cât am stat noi acolo a bătut vântul constant, uneori chiar foarte puternic, așa că nici gând de intrat în mare sau măcar stat la soare! Măcar am avut niște priveliști spectaculoase!
Singurul punct de atracție adevărată în trieste este castelul Miramare la care se ajunge cu autobuzul. Este în afara orașului propriu-zis, dar merită excusria (mai ales că în Trieste nu prea ai ce să vezi!) Castelul este pe malul mării și arată al naibi de bine! Am avut și noroc de vreme excelentă când l-am vizitat, plus un show ad-hoc al unor pensionari aflați în vizită.
Ah, am mers și cu autobuzul pe lângă mare, una dintre stații fiind chiar pe malul mării. Foarte, foarte frumos!
În orașul propriu-zis, mai subțirel – au zona de centru vechi în care poți gusta preparate italiene delicioase, iar ăsta e un mare plus. Eu personal am mâncat acolo cele mai bune paste din viața mea, cu somon și creveți, iar Alina a mâncat cea mai proastă pizza din viața ei, pe care am terminat-o eu – ca să fie și cea mai proastă pizza din viața mea: pizza indiană, cu curry și turmeric și o tonă de chimion. Probabil răzbunarea bucătarilor că vii-n Italia și comanzi pizza indiană. Ha!
Într-o altă zi, am pornit în căutarea nu-știu-cărui castel. Serios, am uitat cum se numește, pentru că întreg drumul până acolo a fost o urcare continuă. Fiind aproape de Croația, Trieste nu are doar plajele stâncoase, dar și dealurile lor interminabile.
După ce am urcat și-am tot urcat și-apoi am mai urcat puțin, ne-am dat seama că am și trecut de marele castel. O chestie complet neimpresionantă, închisă, care nu putea fi vizitată. Evident, ca să ne râdă în față, am descoperit că luasem drumul cel lung spre el. Noi am încercat să-l scurtăm, dar străduțele lor inguste și prost semnalizate mereu se terminau într-un dead-end.
Deși n-aș mai vizita Trieste și nu l-aș alege ca reședință, nici măcar temporară, tot am rămas cu amintiri plăcute de-acolo, deci n-a fost un eșec total. Până la urmă, succesul unei vacanțe este reprezentat și de puterea de a trece peste micile neajunsuri și de a rămâne cu lucrurile pozitive.
Este foarte posibil ca Trieste să ne fi displăcut așa mult tocmai pentru că am fost răciți și cu chef de nimic. Combinând treaba asta cu faptul că mereu a bătut un vânt rece și enervant, discomfortul creștea și mai mult. Locuința în care am stat a fost și ea probabil cea mai proastă alegere făcută până acum… și uite așa se adună de ici puțin, de colo mai mult, iar rezultatul este trist. În Trieste.
In apararea mea, fata din poza se datora si faptului ca atunci ma simteam cel mai rau din cauza racelii, cred ca aveam si ceva febra, asa ca pizza aia indiana (sau mancarea indiana in forma de pizza) nu pica intr-un moment tocmai placut :P
Bine ca aveai nasul infundat si nu-i simteai mirosul… :)))