De vreo cateva zile ma tin sa scriu despre noua melodie a lui Smiley (ft. Chello), Plec pe Marte. O lalaiala apocaliptica, un “N-am bani de dat” (sau cum s-o numi piesa respectiva) romantat, lalait, tras de par si comercializat 100%. Totusi, o piesa desteapta in simplitatea ei fiindca, evident, mii de someri se vor regasi in multe versuri care vor suna, evident, de 100 de ori mai bine dupa vreo trei shoturi sau sticle de bere sau ce mai bea romanu’ pe time de criza…
Si daca de la Smiley oricum nu puteam cere mai mult (sunt convins chiar ca Plec pe Marte va deveni un hit al primaverii, asa ca bravo lui!), Cheloo mi s-a parut execrabil. La fel ca Mafia care a atins apogeul in 98 cu De Cartier si au murit la scurt timp dupa, si Parazitii au luat-o la vale de la Irefutabil incoace (exceptie facand poate Condoleantele lui Ombladon). Storfa lui Cheloo este execrabila, lipsita de inventivitate, lipsita de o scanteie, de ceva nou… este ceva ce probabil nici acum 10 ani nu ar fi fost impresionant. Si parca vad ca de la urmatorul album incep Parazitii sa cante despre iubire, sa atraga fetele de 12 ani :))