La mine n-a fost chiar placut. Si m-a lovit destul de tarziu revelatia ca-s pregatit pentru rolul de tata. Ieri. Adica dupa fix 32 de saptamani de sarcina (ale Alinei, evident!)
Faptul ca Alina a ramas insarcinata nu a fost un accident sau vreo intamplare mai mult sau mai putin fericita. A fost totul calculat, asa cum suntem noi fortati sa calculam totul, rezolvand o ecuatie cu cateva necunoscute, dar si cu raspunsuri relativ clare la intrebari gen “ne permitem sa avem un copil?” sau “nu ne bosorogim prea rau daca mai asteptam mult?”
Deci totul a fost planuit – ba chiar ne-a iesit din prima. Auzisem povesti despre cupluri care se “chinuiau” luni de zile si eram pregatit pentru asta. Undeva, intr-o camaruta egoista a sufletului meu, ma bucuram ca nu ne va iesi din prima – insemna ca Alina nu va prinde ultimele luni de sarcina, cand e cu “nu” la calatorii, in timpul verii. Deci ne vom putea bucura de un concediu relaxant la mare. Dar ne-a iesit din prima si bebelul va veni fix la sfarsitul lui iulie, cand ti-ar fi vacanta mai draga.
Nu eram pregatit sa fiu tata
Cel putin asa ma simteam. Ma uitam in oglinda saptamana trecuta, cu pantalonii mei trei sferturi, cu tricoul meu colorat, cu sapca de hip hopper si ghiozdanul in spate, gata sa merg la sala. Puteai sa zici ca merg la scoala. Un copil. Si aveam dubii mari in privinta raspunsului la aceasta intrebare: sunt pregatit sa fiu tata?
Eu vreau sa vad lumea, eu vreau sa pot sa imi pierd noptile la o bauta cu prietenii, sa ma joc la calculator si sa nu-mi impart cu nimeni inghetata. Vreau sa arunc banii pe lucruri inutile pe care nu le voi folosi vreodata, vreau sa reduc apoi cheltuielile si sa strang suficient sa-mi cumpar (sau construiesc o casa), vreau timp pentru mine si Alina, vreau sa ma simt tanar si sa fac tampenii, sa fiu iresponsabil si lipsit de griji. Lucruri care, intr-o masura sau alta, nu merg mana-n mana cu notiunea de “tatic responsabil”.
Adauga la asta faptul ca sunt deseori rece, ca nu stiu sa ma port cu copiii (nu stiu nici sa-i tin in brate macar!), ca vreau sa ii tratez ca pe adulti si ma ingrozeste ideea ca va trebui sa ii spun, mai des sau mai rar, “NU!” atunci cand imi zice “vreau”… adauga-le pe toate astea la un loc si ai mixul imperfectului.
Asa ca imi era teama. Nu consideram ca sunt pregatit sa fiu tata. Pana ieri, cand mi-am dat seama ca, de fapt, SUNT!
Ieri am mers cu Alina la un control de rutina. Control care a inceput cu o sperietura zdravana: copilul avea un puls foarte mic (56, fata de un minim 120 la varsta lor). Nu a ajutat cand doctorul care facea investigatia i-a zis asistentei “suna ginecologul doamnei sa vina de urgenta aici” si, cand a ajuns, i-a spus: “pregateste-o de operatie”. Din fericire si din experienta, nu s-au grabit si au dus-o la o monitorizare intr-o camera alaturata, unde totul s-a dovedit a fi OK. Cel mai probabil, bebelul grasunelul se infipsese fix in vena cava, datorita pozitiei pe care o avea Alina pe acea masa, si isi redusese fluxul de oxigen. A durat o ora, o ora si ceva sa aflam asta. Ca totul este bine.
Acesta a fost momentul in care mi-am dat seama ca sunt pregatit, psihic cel putin, sa fiu tata. Totul a inceput la ecografie, cand am vazut pe monitor acea inimioara micuta abia batand… cand am simtit ca nu pot face altceva decat sa izbucnesc in lacrimi – de teama, de frustrare, de stres, dar nu puteam decat sa zambesc si sa ii arat Alinei ca sunt optimist. Ca ne tinem tari, ca stim ca totul va fi bine (se pare ca si ea facea exact acelasi lucru!). Dar eram ingorzit – ingrozit, pentru ca ma simteam neputincios. Coplesit.
Apoi, tot asteptand, m-am gandit ca tot ceea ce vreau este ca acel copil sa fie bine, sa fie sanatos, sa se nasca fara probleme si sa traiasca fara probleme. Mi-am zis ca daca pentru asta trebuie sa “platesc” cu visul meu de a deveni nomad digital, fie! Ca daca pentru asta inseamna ca veniturile mele sa se injumatateasca sau sa se reduca la doar o fractiune, fie! Sunt gata sa renunt la visurile mele, la lucrurile care ma fac sa fiu comfortabil, la dorintele acelea egoiste care pareau mai puternice decat orice, doar ca sa ii fie lui bine.
Si cred ca asta inseamna, pana la urma, sa fii tata. Sa fii gata sa renunti la tot pentru binele copilului tau. Imi pare rau ca a trebuit sa imi dau seama ca sunt pregatit pentru asta in urma unui eveniment neplacut si stresant, dar ma bucur ca am realizat-o. Acum stiu ca peste doua luni, cand il voi tine in brate, ii voi putea spune, sigur pe mine, din tot sufletul: “Nu-ti face griji! Tati este aici!”
Sunt pregatit pentru asta. Vom fi un trio minunat (pentru ca si Alina este pregatita). Doamne-ajuta sa fie totul bine, ca am auzit ca minunatul e si mai minunat cand e vorba de un cvartet.
Fruuumooos….nu ti-ai pierdut talentul de a scrie…ati trecut printr-o sperietura de pomina…o sa imi amintesc de randurile astea…cand o sa imi dau seama ca nu vreau sa renunt la a imi cumpara pantofi sau a ma duce la coafor sau cu fetele in calatorii…sper totusi sa ma trezeac printr-o intalmplare mai putin inspaimantatoare…pupi la voi si sa auzim de bine
Este minunat sa te descoperi ca parinte. Imi pare rau ca ati avut o astfel de experienta, insa partea buna este ca sunteti bine. O sa fii un tatic minunat si vei creste odata cu bebe. O familie perfecta! Va pup pe toti trei cu mult drag!
@Oana: sunt convins ca eu eram pregatit si inainte de episodul asta, dar era totul bine mascat de alte sentimente. Sunt convins ca si in cazul tau este la fel, asa ca pune mana si cumpara-ti pantofi, mai fa una-doua calatorii, ca maine-poimaine esti femeie maritata, la casa ta :))
@Laura: Multumim si te pupam!
Căline… eu sunt un om aşa cum şi tu eşti. Acum treci printr-o perioadă ceva mai dificilă, dificultatea constând în extinderea conştiinţei de la “eu” la “noi”.
Există o maaaare diferenţă între “a avea copii” şi ” a fi părinte”. Am întâlnit de-a lungul vieţii sute de cazuri în care ideea de a avea ceva (inclusiv copii) îi face pe oameni să alerge după acele valori materiale care în realitate îi ţin pe loc!
Încă una din aberaţiile pe care le-am întâlnit la mulţi părinţi (inclusiv la ai mei) este ideea de a renunţa la ceva (inclusiv la vise) doar de dragul copilului sau al copiilor. Am auzit de zeci de ori afirmaţia asta… Acest lucru induce în subconştientul copilului senzaţia de lipsă, de insuficienţă indiferent de cât ar avea. Copii sunt mai empatici şi mai “deschişi” decât îţi închipui…
Am auzit la poporul evreu multe vorbe care m-au pus pe gânduri. Una dintre ele spunea cam aşa: “dacă MIE ca părinte îmi este BINE, atunci şi copilului MEU îi este BINE”. Dacă renunţi la vise de dragul cuiva atunci visele sunt preluate şi aduse în realitate de cei/cele pentru care ai renunţat.
Noi românii suntem ceva mai pesimişti în zicalele noastre: “dacă părinţii mănâncă aguridă atunci copiilor li se strepezesc dinţii…”. De voi depinde ceea ce simte copilul în propria-i viaţă. Cel puţin la început… adică vreo 40 de ani.
Monica, nu este neaparat vorba de a renunta la vise, ci visele dinainte de bebe isi gasesc un plan secundar. Acum, pentru mine cel putin, visul cel mai mare este sa fie bebe sanatos. Devine visul numarul unu dupa celelalte vise, si cum bebe sper sa traiasca 100 de ani, visul meu va dura 100 de ani, si in tot acest timp voi fi fericita. Odata devenit parinte ti se reorganizeaza viata, si visele. Eu sunt bine daca bebe e bine, si cat bebe e bine pot sa-mi implinesc si celelalte vise, ajunse pe locul doi in viata mea, alaturi de el. Dar daca lui bebe nu-i e bine visele celelalte pica pentru ca nici un vis nu m-ar face la fel de fericita cum m-ar face un bebe care sa fie fericit. Nu stiu daca m-am explicat cum trebuie. Dar eu asta simt! Am un vis mai mare decat orice alt vis, vreau sa-mi fac copilul fericit si sa-l ajut sa ramana sanatos ca sa-mi fie mie bine si sa fiu eu fericita, poate suna chiar egoist, dar chiar asta e motivul.
Da, cam asta este ideea, cum zice Alina.
Nu vreau sa renunt la visele mele (Doamne, fereste!) sau la orice altceva imi sporeste comfortul, dar sunt gata sa o fac, daca doar asa ii va fi bine copilului. Tocmai realizarea acestui lucru ziceam ca m-a facut sa imi dau seama ca sunt pregatit.
Pantalonii trei sferturi sunt pentru filmele comice din anii 20 sau pt batranii de 80 care nu au simtul ridicolului…