Ca să fiu sincer, în general consider bucățelele de înțelepciune scrise cu-n font frumos peste o imagine atent aleasă destul de penibile și puerile, poate și din cauză că mi-e plin Facebook-ul de asemenea porcărioare. Le citesc, mă amuz și le uit în secunda imediat următoare.
Dar uneori mă mai lovește câte-o doză de “înțelepciune pe fotografie” fix în punctul sensibil. Cam cum ar fi imaginea asta:
Mi se pare, sincer, unul dintre cele mai bune sfaturi pe care o persoană le poate primi în întreaga-i viață. Din păcate, mi se pare fix sfatul pe care noi nu prea-l primim aici, în România. De asta, probabil, suntem atât de nefericiți: nu, nu este sărăcia generală de vină, nu sunt străzile infecte, rahații de câini obezi care ornează toate drumurile, nici corupția sau cine știe ce baștan cocalar. Noi suntem de vină. Oamenii-copac plantați pe cine-știe unde de către alții.
De curând, mi-am cumpărat un apartament. Un nou loc pe care să îl numesc acasă, după ce am locuit prin diverse alte locuri în cei 30 de ani de când umblu pe pământul ăsta. Lumea s-a împărțit, ca valurile în fața lui Moise, în două tabere: cei care mă felicitau pentru alegerea făcută – zonă bună, suficiente camere etc; și cei care îmi ziceau că n-am făcut cea mai bună alegere: că nu-i orașul potrivit, că de ce văd cimitirul de pe geam (da, am vedere spre cimitir), că trebuia să stau mai în centru…
De ce? Pentru că am făcut achiziția vieții mele. Mi-am luat Casa. Cu “C” mare, eventual cu toate literele mari. Unica, singura, moștenirea pe care nepoții nepoților mei o vor lăsa mai departe cântându-mi reușita. Că mi-am luat CASA.
O tâmpenie.
Puțini oameni pot să mă înțeleagă – dintre și mai puținii cărora le-am zis asta – că pentru mine această locuință, căreia deși foarte curând i-am zis “acasă,” simțind asta din tot sufletul, nu este casa mea. Deja începusem să îmi fac planuri, imediat după semnarea actelor, pentru următoarea casă. Unde va fi. Cum va fi. Și încă învăț lucruri pe care le vreau și lucruri pe care nu le mai vreau. Pentru că eu nu vreau să fiu omul-copac, cel puțin nu omul-copac plantat de anumite împrejurări într-un loc anume.
Da, sunt convins că există pentru mine, așa cum probabil există pentru toată lumea, un loc în care să-mi doresc din tot sufletul să devin omul-copac, să îmi las rădăcinile să crească și să mă bucur de liniștea pe care mi-o oferă găsirea locului perfect. Dar acel loc nu este aici. Cum, cel mai probabil, locul pe care tu îl consideri acum “acasă” nu este locul perfect pentru tine, cel care citești acum. Nu este locul în care tu te simți cu adevărat bine. Locul în care vrei să fii.
Schimbă-l!
Este, pur și simplu, o alegere. Nu te mulțumi cu ceea ce ai, dacă ceea ce ai nu este mulțumitor. Nu lăsa de la tine, așa cum suntem noi învățați să facem, nu îi oferi frustrării șansa să îți macine sufletul pentru că nu ești acolo unde vrei, să faci exact ceea ce vrei. Cel mai important, nu îi lăsa pe alții să stabilească unde vei fi plantat. Pentru că, pur și simplu, nu vei fi fericit.
Nu poți avea totul de-odată, cel mai probabil. Dar poți face pași mărunți pentru a ajunge acolo și cu fiecare pas vei vedea că îți e mai bine. Doar o schimbare, de atât ai nevoie, pentru a înțelege ce spun eu aici. Doar un pas pentru a te umple de energie, de optimism, de viață. Lasă-ți dorința să fie trezită din nou, dorința pe care mentalitatea noastră, a românilor, a ucis-o generații la rând, când ele, de fapt, nu trebuiau decât să îi dea aripi: ce rost are să ne sacrificăm, la nesfârșit, dacă nimeni, niciodată, nu va culege roadele acestui sacrificiu?
Partea frumoasă este că, în cazul meu, încă nu știu unde vreau să-mi las rădăcinile să crească. Pentru că n-am văzut toate locurile din lumea asta, toate locurile pe care îmi doresc să le văd și în care cred că mi-ar plăcea să devin omul-copac. Poate voi realiza, paradoxal, că locul pe care îl caut este de fapt locul pe care deja îl am – dar nu voi lăsa pe nimeni altcineva decât propria-mi persoană să decidă asta. Cred că așa trebuie să gândim cu toții.
Știu, ai nevoie de bani. Ai nevoie de susținere, că nu poți face totul singur. Și astrele trebuie să fie într-o anumită poziție, zodia e importantă precum și ziua din lună în care ți se întâmplă ție toate, te-a mai blestemat și vreo străbunică, ți-a făcut farmece o țigancă… tot universul ăsta este, de fapt, împotriva ta.
Când de fapt, singura persoană care stă în calea fericirii tale, singura persoană care te face să te simți mizerabil, singura persoană care îți permite să-ți crești rădăcini acolo unde nu-ți este locul… ești TU. Tu ești singurul care ai ceva de spus, tu ești singurul care poate face ceva. Tu – schimbarea.
Și este atât de simplu: nu îți convine unde ești acum? Fă ceva în privința asta! Cu cât lași mai mult timp să treacă, cu atât va fi mai greu, fiindcă te vei obișnui din ce în ce mai mult cu ideea de a te martiriza pentru ceilalți. Un sacrificiu, de fapt, inutil. Pentru că ceilalți poate vor fi suficient de inteligenți să înțeleagă că-și fac singuri fericirea.
Ca tot ziceai de astre… Azi mi-am amintit de o discutie pe teme religioase cu un amic (foarte interesant cum ajung tocmai eu in asemenea discutii…) si una din nedumeririle amicului a fost despre lipsa nevoii mele de a avea vreun contact cu vreo biserica sau text religios pentru orientate spirituala. Si atunci mi-am dat seama ca d-aia am curatat de gunoaie gradina din fata blocului si m-am apucat de voluntariat pentru copii si am ales sa imi bat capul cu studentii sa invete ceva, ca nu mai am rabdare sa astept ca altii sa repare ca prin minune ce nu merge si nici nu pot astepta ca altcineva sa ma faca fericita daca eu nu sunt fericita cu mine. Asa ca subscriu la textul de sus – nu iti place unde esti, schimba locul – poti sa te muti sau poti sa il faci sa fie mai bun :)
Exact! Chiar foarte buna completarea, as zice, cu facutul locului mai bun – este si asta o optiune pe care, uite, eu n-o luasem in calcul.