Casa este acum goală. Mare, uriașă, chiar enormă. Și goală. Camere și coridoare și băi și bucătării și curtea și podul și beciul – atât de multe încăperi, atât de mult spațiu, doar pentru a fi gol. Iar mama plânge. Plânge pentru că cel mai mare gol îl simte în suflet. Pentru că toate camerele goale se umplu ușor, se pot umple oricând, pot musti de viață. Dar golul din suflet rămâne. Permanent, apăsător, ca o gaură neagră care-ți înghite fericirea.
Întinsă în pat, în liniștea deplină, întreruptă doar de ticăitul monoton al ceasului, mama plânge iar. Parcă mai ieri televizorul zumzăia vesel, făcându-le poftă de cine știe ce mâncare nemaivăzută, învitându-i în cine știe ce călătorie nemaipomenită. Parcă mai ieri discutau împreună despre nu știu ce nimic și glumeau și se uitau și se descopereau mereu. Parcă mai ieri erau acolo, în aceeași cameră, împreună. Ele.
Pentru că, vedeți voi, tot spațiul acesta mare și gol n-a fost mereu așa. Pentru că, vedeți voi, camera și-o împărțea cu mama ei. Bunica mea.
Maiu
Acum, mama privește patul gol. Candela, pe jumătate arsă, pâlpâie molcom și roșiatic, în liniștea deplină a încăperii. Patul e gol, și parcă în cameră-i mai frig, și parcă nici televizorul nu mai are rost să stea pornit, și parcă totul s-a schimbat prea brusc. Și mama plânge.
Ai crede că atunci când vezi un om stingându-se încet, încet, reușești să te împaci cu ideea, cu gândul că persoana aceea dragă ție nu va mai fi. Dar abia atunci când vezi patul acela gol, mereu, mereu, mereu, tot timpul gol, apăsător și înspăimântător, abia atunci înțelegi că golul cel mare din sufletul tău nu putea fi prevenit în niciun chip. Că niciodată nu ești pregătit. Că nu poate fi ușor.
Și atunci începi să te chinui, în liniștea aceea deplină, în singurătate, privind patul gol. Și te inundă amalgamul de trăiri, de amintiri, de griji și de mustrări de conștiință. Și îți aduci aminte și uiți și te înfurii și te simți din nou neputincios, toate, mereu, laolaltă. Și plângi, și râzi, și totu-i gol. Și-ți amintești și te mustrezi.
Privirea aceea fascinată de propria-ți persoană când îți zice “Te iubesc”… o glumă, un zâmbet… jocul când erai mic, după ce îti punea șosetele… și râsete și bucurie… excursii, explicații, învățătură… de la ea știi că asta-i bine, că asta nu… nopți dormite în același pat, nopți pe care ea nu le-a dormit veghind la capul tău când erai bolnav… și sfaturi, și cadouri, și povești frumoase… și mâna ei, mângâindu-te, zicându-ți iar “Te iubesc”…. și promisiuni și suferințe alături de tine, încurajări, mustrări, toate doar pentru tine… mintea sclipitoare, spiritul de luptător, de supraviețuitor… persoana de la care ai învățat să nu te dai bătut niciodată, să lupți mereu, să îți faci bine cu mâna ta, să te ridici și să mergi mai departe… supraviețuirea, dragostea de viață, dragostea… cum îți șoptește stins “te iubesc…”
Și mama plânge. Plânge golul acela uriaș pe care nu vrei să îl simți în suflet, dar căruia nu i te poți împotrivi. Pentru că, de fapt, acela este cel mai dureros gol. Nu camerele goale – care sunt, de fapt, pline de amintiri frumoase și de viață, nu spațiul, nu timpul, nu golul acela pe care îl văd toți ceilalți – ci cel pe care îl simți doar tu, îl știi doar tu, atunci când privești patul ei gol și știi că acolo n-o vei mai vedea-o niciodată.
De asta plânge mama.
(Notă: Am dezactivat comentariile la acest articol din motive lesne de înteles. Vă mulțumesc!)