Astăzi, de Ziua îndrăgostiților, am 30 de ani. Sunt la vârsta la care, dacă ar fi să mă duc să-i dau lui Gheorghe în cap și aș fi dat la știri, nu m-ar prezenta drept “băiatul,” nu mi-ar zice nici măcar “tânărul”. Aș fi “bărbatul”.
La 30 de ani, ca bărbat, vezi altfel dragostea. La 30 de ani ar trebui să fii matur. La 30 de ani – fie că abia i-ai început sau că te apropii din nou de schimbarea prefixului – și dragostea pe care o porți ar trebui să fie matură. Să fie o dragoste, ca-n cazul meu, împreună cu care ai crescut. O dragoste împreună cu care te-ai maturizat. O dragoste la care să privești în urmă prin prisma amintirilor frumoase și pe care să o înțelegi ca mereu altfel, dar în același timp mereu alături de tine. Cea mai frumoasă dragoste. Dragostea aceea implinită.
Dragostea când ai 30 de ani, dacă ai avut norocul să și găsești persoana lângă care să o crești, e o dragoste complet diferită de ce simțeai tu la 15 ani. Atunci era totul o furtună. Nu avea esență pe cât avea mister, era mai mult tragică decât de durată, era neînțeleasă, ca o zvâcnire puternică, o pulsație a propriei ființe, o flacără ce apărea și dispărea instant, dând naștere uneia nouă, mai puternică și mai mare decât cealaltă, doar pentru a-i urma destinul. La 15 ani, dragostea era o joacă, o învățare, era totul și nimic în același timp.
Dragostea la 30 de ani e diferită de ce simțeai tu la 20 de ani. La 20 de ani era pasiune nebună, erau hormoni și explorare, la 20 de ani dragostea era amețită mereu de vin și bere și țigări mai mult sau mai puțin rulate. Dragostea era mereu, oriunde, oricum, doar să fie. Dragostea era mai mult actul în sine, era mai mult cantitate decât calitate, era o nebunie de vis, o excursie continuă pe care n-o opreai niciodată. La 20 de ani, dragostea era pură pasiune, era dragoste fizică, nu psihică.
Dragostea la 30 de ani e diferită. La 30 de ani ești deja matur și dragostea a crescut împreună cu tine, așa cum tu ai crescut împreună cu persoana care te ajută să-ți maturizezi dragostea. Abia la 30 de ani începi să simți dragostea cea adevărată, dragostea care-i mai mult decât un impuls incontrolabil gata să se nască și să moară în aceeași secundă, dragostea care-i mai mult decât explorarea unui trup sau repetarea unui act doar pentru bifarea lui, oră de oră într-un carnet mai mult sau mai putin imaginar.
Dragostea matură este dragostea aceea care-ți oferă confort. E dragostea aceea liniștitoare, ca prepararea unei cafele cu lapte, leneș și visător, într-o duminică dimineața când nu ai altceva de făcut decât să lenevești. Este dragostea care-ți permite distanță și apropiere fără explozii și tragedii, e dragostea pe care o simți constant, la aceeași intensitate, zi și noapte, nu ca zvâcniri nebune din când în când, zvâcniri confundate cu nevoi, nevoi confundate cu dragoste.
La 30 de ani, știi ce vrei de la dragostea asta, iar ea este suficient de matură să știe exact ce să-ți ofere. E ca acel chioșc de unde-ți cumperi zi de zi, în drum spre muncă, un covrig cald, aburind. Este mereu același, în fiecare zi la fel de bun, dar mereu gata să te surprindă plăcut – ba că-i mai prăjit azi, ba că are mai mult mac mâine. E ca localul tău preferat unde mergi în fiecare weekend, unde comanzi doar făcând un semn cu mâna și unde pe lângă sticla de bere mai primești și o pungă de alune din partea casei, doar pentru că ești acolo mereu. Până la urmă, o aparentă rutină nu trebuie să fie o adevărată rutină ucigătoare de pasiune.
Dragostea la 30 de ani nu este spectaculoasă ca dragostea din tinerețe și nici nu are vreun motiv să fie astfel. În tinerețe, iubeai cu nebunia omului care știe că în scurt timp va pierde totul, pentru că așa sunt iubirile din tinerețe – simple amintiri sau și mai simple uitări pentru mai târziu. Dar dragostea matură, dragostea împreună cu care ai crescut – aceasta-i dragostea fără griji, dragostea fără semne de întrebare, dragostea adevărată. Atunci când știi ce vrei, atunci când știi ce primești și nu-ți mai trebuie să cauți nimic altceva.