Nu, nu incerc sa vorbesc urat sau sa folosesc coduri pe care prietenul meu Adelweiser, conducatorul miscarii de guerrilla din Cocksville, Alabama, sa le foloseasca cu bucurie la drum de seara. Chiar vorbesc despre pufuleti, minunile alea care costa 50 de bani, chestiile alea crocante, delicioase, addictive.
Pe mine, de exemplu, ma apuca boala din cand in cand. Viciu’. Mancatu’ de pufuleti e precum pofta de a manca icre Negro (ca sa ramanem in domeniul culinar), precum dorinta de a ma apuca de piratat din nou muzica, sa vad “ce mai e nou”, precum dorinta de a privi din nou un film la care stiu eu ca am ras, doar pentru a vedea ca de fapt era o mare porcarie. Revenind, ziceam ca mancatul de pufuleti este o manie. Care vine si trece pana la urma. Iar acum abia a venit.
De fapt, imi ia mai mult sa scriu acest post decat mi-ar lua in mod normal pentru ca in timp ce scriu rad o punga de pufuleti cu “ingrediente naturale si fara E-uri”. De fapt, tocmai am terminat-o, ca o incepusem o data cu postul. Ma rog…