Ar fi putut exista, cu siguranta, zile mult mai potrivite pentru a incepe un blog personal, pentru a-l pastra fericit si plin de buna dispozitie, si nu la nici doua saptamani dupa ce a murit tati. Nu, nu a fost “tata,” nu a fost “Mihai,” pentru mine a fost mereu tati. Asta ca sa fie clar din start.
M-am gandit mult inainte de a scrie acest post. Din pacate, inca nu ma pot detasa de ideea ca “lumea citeste acest blog”. M-am gandit ca as fi fost blamat, pe buna dreptate, daca as fi ignorat acest subiect acum. Pe de alta parte, nu imi face deloc placere sa vorbesc despre asta, sa scriu unui public imaginar si posibil, sa imi amintesc. Nici nu imi doresc sa fac literatura – asta in niciun caz, nu acum – si sa transform un moment de o tristete pura intr-o dorita concluzie a cititorului gen “ce frumos a scris”.
Nu ai ce scrie despre moartea unei persoane dragi. Nu are rost sa intri in detalii cand vine vorba despre moartea unui membru de familie. Chit ca inca urasti cu ardoare sistemul medical de care te-ai tot lovit, doctorii nepasatori si saracia lucie din jur. Chit ca ti-ai putea varsa supararile si tristetea, ai putea repovesti ce s-a intamplat – oh, si totul atat de amanuntit! – , ai putea sa-ti reamintesti cele mai mici detalii fiindca, pana la urma, ai fost in marea majoritate a timpului acolo. Si chit ca regreti din ce in ce mai mult timpul cat n-ai fost…