Ar fi putut exista, cu siguranta, zile mult mai potrivite pentru a incepe un blog personal, pentru a-l pastra fericit si plin de buna dispozitie, si nu la nici doua saptamani dupa ce a murit tati. Nu, nu a fost “tata,” nu a fost “Mihai,” pentru mine a fost mereu tati. Asta ca sa fie clar din start.
M-am gandit mult inainte de a scrie acest post. Din pacate, inca nu ma pot detasa de ideea ca “lumea citeste acest blog”. M-am gandit ca as fi fost blamat, pe buna dreptate, daca as fi ignorat acest subiect acum. Pe de alta parte, nu imi face deloc placere sa vorbesc despre asta, sa scriu unui public imaginar si posibil, sa imi amintesc. Nici nu imi doresc sa fac literatura – asta in niciun caz, nu acum – si sa transform un moment de o tristete pura intr-o dorita concluzie a cititorului gen “ce frumos a scris”.
Nu ai ce scrie despre moartea unei persoane dragi. Nu are rost sa intri in detalii cand vine vorba despre moartea unui membru de familie. Chit ca inca urasti cu ardoare sistemul medical de care te-ai tot lovit, doctorii nepasatori si saracia lucie din jur. Chit ca ti-ai putea varsa supararile si tristetea, ai putea repovesti ce s-a intamplat – oh, si totul atat de amanuntit! – , ai putea sa-ti reamintesti cele mai mici detalii fiindca, pana la urma, ai fost in marea majoritate a timpului acolo. Si chit ca regreti din ce in ce mai mult timpul cat n-ai fost…
Dar prefer sa imi amintesc alte lucruri despre tati. Prefer sa imi amintesc cum, mai recent, fara sa fiu eu constient pe atunci, cu exact doua zile inainte de a muri, a acceptat invitatia mea de a iesi la o plimbare. Eu citisem ca, atunci cand ai cancer, te ajuta niste plimbari mici. Voiam sa mergem in parc. El a acceptat doar fiindca avea alte planuri. Dar intai s-a chinuit, tinandu-se de mine, sa ajunga in parc. Extenuat, s-a asezat pe o banca. Am vorbit, am ras, mi-a povestit diverse, mi-a dat niste sfaturi apoi mi-a zis ca simte niste mirosuri de care eu nu eram constient. A insistat sa plecam.
Ajunsi in fata portii, mi-a spus ca vrea sa mergem la Titi. De cel putin cinci ani abia daca vorbisem cu Titi din pricina unei suparari copilaresti de-a mea, care l-a deranjat si pe el – si una pe care acum nu mi-o pot aminti. Dar, din orgoliu, din prostie, ma incapatanam sa nu ma impac cu Titi, sa nu fiu capabil sa las prostiile in spate si sa privesc viitorul. Dar tati, abia tinandu-se pe picioare, a insistat. Si am mers in vizita. Si am glumit, si a fost totul bine, si m-am impacat cu Titi si mereu voi stii ca datorita lui tati am facut acest mare pas. Pas pe care tati il planuise in acea zi – ii spusese mamei mele, aveam eu sa aflu dupa ce el nu mai era. Simtise probabil, zic eu, ca nu ar mai fi avut timp sa ne impace…
Prefer sa imi amintesc de un moment in care, pentru prima data in viata mea (oricat de vulgar si urat ar suna asta din partea unui fiu) mi-am dat seama ca intr-adevar tati ma iubeste. Cand aveam primele probleme cauzate de ulcer si era cald afara, si el avea cine stie ce probleme atunci, si era transpirat, si avea durerile lui, si totusi a sarit din pat si a mers cu mine, prin caldura, pana la un doctor, un prieten de-ai lui. Imi amintesc ca, atunci, pasind cu greu, l-am privit si i-am citit in chipul indurerat, i-am citit pe fata trasa grija. Atunci, in ochii lui, am vazut clar, ce nu vazusem niciodata: am vazut ca este, intr-adevar, tatal meu. Ca ii pasa de mine. Ca este gata sa faca orice pentru mine. Ca sufera alaturi de mine. Ca este atat de ingrijorat cum numai un parinte ar putea fi pentru fiul sau. Imaginea aceea, fractiunea aceea de secunda, privirea aceea, mereu mi-au reaparut in minte de fiecare data cand ma gandeam la tati. Iar imaginea aceea va fi, probabil, mereu in mintea mea de acum inainte.
Prefer sa imi amintesc dovezile urmatoare ale dragostei lui, cand ma astepta infrigurat si intepenit, ore in sir, stand pe o bucatica rece de ciment, cand mi-am dat licenta. Cum ma privea iesind din examen – privirea aceea care punea mii de intrebari de-odata si nu avea nevoie decat de o licarire din privirea mea pentru a se linisti, pentru a intelege ca totul a fost bine si pentru a face loc satisfactiei ca totul a iesit asa cum trebuia.
Prefer sa imi amintesc de putinele momente petrecute impreuna, in care incepea sa imi povesteasca de toate, lucruri care ma amuzau teribil, lucruri care ma fascinau teribil, lucruri pe care nu le intelegeam sau lucruri cu care nu puteam fi de acord. Prefer sa imi amintesc de putinele momente in care imi dadea lectii de viata. De momentele cand radeam impreuna. Prefer sa mi le amintesc pe toate si as prefera sa pot sa le repet pe toate, din nou, pe viu. Sa le retraiesc din nou. Sa-i spun si lui toate astea, sa stie ce am simtit.
Pentru ca, in momente ca acesta, este de preferat sa iti amintesti tot ce a fost mai frumos, sa redai doar o parte din aceste momente iar pe restul, ca pe un secret de mare pret, sa le tii doar pentru tine, sa fie doar ale tale fiindca, pana la urma, doar astea raman. Gandurile sunt nenumarate, posibilele povesti sunt infinite, amintirile la fel, durerile cu atat mai multe, insa asa a fost sa fie. Trebuie sa tinem totul in frau, si sa mergem mai departe, cu capul sus si zambetul pe buze.
“Doliul se tine in suflet, nu in hainele pe care le porti,” i s-a zis la un moment dat unei matusi de-a mea, si este totul atat de adevarat! Si cu atat mai mult se aplica in cazul de fata in care toate incercarile de a explica, relata sau asterne pe hartie sentimentele astea nenorocite si amestecate nu ar fi decat patetice esecuri. Asa ca, simplu…
Te iubesc, tati! Nu stiu daca ti-am zis vreodata asta, dar te iubesc, tati!
PS: Am inchis comentariile din motive evidente. Va multumesc daca sunteti, spiritual, alaturi de mine, indiferent daca ne-am vazut o data, am impartit aceeasi paine sau pierdut zeci de nopti impreuna. Imi este greu sa citesc comentarii, si stiu ca este greu sa zici “lucruri de incurajare” in astfel de situatii. Dar eu va multumesc oricum, stiu ca sunteti acolo!