Se pare ca viata este conceputa pentru noi inceputuri pe care sa le initiezi din nou si din nou, de fiecare data bucuros, de fiecare data plin de speranta, de fiecare data temator. Si da, acum este momentul pentru un nou inceput in viata mea. Un “nou” inceput care, ironic, ma readuce acolo unde, de fapt, a inceput totul: acasa. De ce aici?
In primul rand, ca sa folosesc si clisee demodate, pentru ca nicaieri nu-i ca acasa. Sincer fiind, pentru ca, practic, pot face ceea ce imi doresc sa fac, ceea ce sunt convins ca voi reusi sa fac (adica sa imi castig existenta online) de oriunde. Si nicaieri nu-i ca acasa, nu?
Initial, cand am plecat, copil visator si naiv, la facultate la Bucuresti, planul meu ascuns era sa devin un mare om de televiziune. Desi nu cred ca am mai recunoscut-o pana acum, imi doream sa fiu celebru. Sa am o emisiune “pa TV”, sa fiu cel mai bun, sa-i fac varza pe invitatii mei si sa-mi castig celebritatea de pe spatele lor nenorocit, sa ma recunoasca lumea pe strada, sa ma arate copiii cu degetul si femeile sa aiba orgasm instant cand le semnez un autograf. Suspect, sunt convins ca as fi reusit sa obtin lucrul asta, poate chiar mai mult. Insa a venit momentul in care mi s-a facut scarba.
Dupa mici contacte cu presa “adevarata” (nu joaca de-aici din Severin, din liceu), dupa ce am vazut ca trebuie sa ma transform intr-o canalie sau intr-un pupincurist sau amandoua la un loc (sau sa am vreo doua carute de noroc), dupa ce am invatat sa citesc ziarul, dupa ce am vazut ca suntem, pardon de exprimare, un popor de idioti condusi de idioti, in care idiotii cei mai maro devin celebritatile Romaniei, mi-am spus ca n-am nevoie de asa ceva. Nici macar lupta impotriva acestor idioti nu mi s-a mai parut atat de interesanta fiindca am observat ca putinii oameni care inca se mai incumeta sa o poarte doar se ametesc cu apa rece. Si tot degeaba, pentru ca tot Sexy Braileanca si eleva ponro si Zavoranca si Regina si alte tiganisme vor face rating si, pana la urma, bani.
Revenind la mine, pana la urma, intamplator, si doar pentru a le arata parintilor mei ca pot sa-mi gasesc un job si sa castig un ban, am ajuns la Softpedia. Intr-un domeniu despre care nu stiam nimic – jurnalism online (sa-i zicem asa cu FOARTE multa indulgenta)… dar am fost fascinat. De la munca in sine pana la echipa, la mediul destul de relaxat, la atmosfera prietenoasa si vesela, totul era extrem de placut. Pana cand m-am hotarat ca pot sa fac si singur asta. Dupa programul meu, dupa capul meu, dupa cum cred eu ca e mai bine. La asta s-au adaugat si eternele mele probleme de sanatate, combinate cu oboseala si stresul si entuziasmul – lucruri care ma transformasera intr-o bomba setata pe autodistrugere, care mai avea cateva secunde de ticait. Asa ca am plecat de la Softpedia. M-am tratat. M-am facut (cat de cat) bine. M-am relaxat. Si am inceput de unul singur.
Si iata-ma acum, la un an de la acel “pas maret,” gata sa imi continui drumul, gata de un nou inceput. Gata sa revin acasa, in Severin (nu Drobeta, nu Turnu), unde nu gasesti Dr. Pepper in magazine, unde mancarea poate fi oricand stricata pe rafturile din magazine, unde totul se desfasoara la o alta viteza, unde mai multi oameni te cunosc, mai multor persoane le pasa de tine, pe mai mult mai multi ii intereseaza de viata ta. Aceeasi oameni care, neincrezatori ca am ajuns eu la Universitatea Media, au stat cu ochii pe Pro TV sa ma vada in multimea de la deschiderea anului. Deschidere pe care, intamplator, chiar am ratat-o. Drept urmare, n-am fost acolo. Drept urmare, pentru multi dintre acesti oameni, eu sunt doar o minciuna. N-am fost la Universitatea Media. N-am fost nicaieri. Doar incerc sa-mi gasesc rostul in Bucuresti. Sau poate sunt un nenorocit care da in cap la oameni noaptea…
De aceiasi oameni mi-a fost teama cand m-am hotarat sa revin. De cei care, indiferent ce le-ai spune, indiferent care ar fi realitatea, vor fi convinsi ca ai esuat. Ca eu am ratat totul acolo. Ca n-am gasit job, ca nu sunt suficient de bun, ca Dumnezeu stie ce. Ca m-am intors acasa, invins. Si, cu toate ca am invatat sa imi pese la fel de mult de parerea acestor necunoscuti precum imi pasa de soarta papagalilor din Danemarca, sunt constient ca pentru parintii mei si pentru bunica mea, aceste eventuale “vorbe” ar fi dureroase. Deranjante. Poate chiar ei insisi sunt (sau au fost) dezamagiti de mine, baiatul cel destept si cu potential, care urma sa devina “mare”. De schimbarea aceasta de planuri. De domeniul online. De pumnul de bani pe care ii castig momentan online si care nu mi-ar fi suficient nici pentru hartia igienica.
Dar lucrurile s-au si complicat intre timp. Nu doar ca a inceput sa fie simtita celebra criza, dar s-a schimbat si parerea familiei mele despre locul in care ar trebui sa stau, cel putin momentan. Acum ar trebui sa stau acasa, in Severin, fiindca mama si bunica ar ramane, altfel, singure. Si nu se simt in siguranta aici. Au nevoie de ajutor, au nevoie de protectie, au nevoie, probabil, de un umar pe care sa planga. Si au nevoie, pana la urma, ca orice parinte, orice ar fi, sa se asigure ca totul va fi bine si ca eu (precum si Alina) vom avea un viitor pe cat de “asigurat” posibil.
Au nevoie sa ne vada bine si, probabil, asa va si fi aici, acasa. Un termen care va deveni parte din vocabularul Alinei, de asemenea. Fiindca este si randul ei pentru un nou inceput. Pentru o noua incercare. Pentru un nou pas. Si-o sa tot fie…
Si sper ca toate care vor fi, vor fi bune. Desi mereu vor fi oameni, cunoscuti si necunoscuti, care nu vor fi de acord. Care nu vor intelege, care vor blama, care nu vor privi in ansamblu, care vor vorbi de nebuni. Acum 5 ani, asta m-ar fi deranjat enorm. M-ar fi facut sa imi schimb planurile, m-ar fi facut sa pun punct si sa o iau de la capat. Acum, insa, acesti oameni nu mai au nicio putere asupra mea. Mi-ajunge ca taranii si idiotii sunt cei care imi decid soarta prin votul lor (si nenumaratele lor actiuni stupide), nu am nevoie ca aceiasi tarani idioti sa-mi dicteze felul in care trebuie sa traiesc.
Deci da, sunt pregatit pentru acest nou inceput. Sunt pregatit sa nu-mi pese de cei care vor considera ca nu e bine, ca tre’ sa fac altceva (eterna fraza pe care am auzit-o de la toata lumea: “Da, bine, ai un site, da’ tot iti trebuie o slujba”), ca opinia lor inseamna ceva pentru mine. Nu, am tot ce imi trebuie chiar langa mine (sau o sa am, daca e sa fiu exact): o am pe Alina, le am pe mama si pe bunica, plus optimism si putere de munca. Poate si niste minte. La astea se adauga o mana de prieteni care vor fi mereu, intr-un fel sau altul, aici, langa mine. Si asta este tot ce am nevoie momentan. Sunt gata pentru un nou inceput. Din nou. Sper ca de data asta o sa fie perfect.