Pentru cei care nu știu, Eric e băiețelul meu. În momentul în care scriu acest articol, are 1 an si 8 luni. Am mai scris despre el din când în când pe blog, dar astăzi consider că este timpul să-i dedic o categorie, una doar a lui.
De ce? Pentru că Eric a început să alerge prin casă, să spună lucruri, să facă lucruri. Și dacă momentan nu există o sumedenie de tâmpenii amuzante pe care le face, sunt convins că vom avea din ce în ce mai multe. Lucruri care se vor strânge aici, la “D-ale lui Eric”.
Uite, de exemplu, lui Eric îi place să se joace de-a “v-ați ascunselea”. Cheful îi poate veni în orice moment al zilei și un joc se desfășoară cam așa: Eric o ia la fugă către unul dintre locurile sale în care se ascunde (lângă cuierul de pe hol, în spatele perdelor din sufragerie sau lipit de peretele căsuței sale de plastic). Tu trebuie să îl cauți. În caz că ratezi momentul în care lui Eric îi vine cheful de joacă, are el grijă să te anunțe. După ce se ascunde. Zicând încet: “Eia, Eia” (și anume “Eric” pe limba lui).
Trebuie, deci să începi să îl cauți. Dacă nu o faci, se supără. Dacă nu îl strigi pe nume în timp ce-l cauți, se supără. Dacă îl găsești prea devreme, se supără și o luați de la început. Pentru că așa e de-a v-ați ascunselea la 1 an și 8 luni.
Dar uneori îi este și lui lene să plece să se ascundă. Așa că găsește imediat metode de a se face nevăzut: fie iși pune mâinile la ochi, pe principiul “nu vă văd, nu mă vedeți” fie își trage peste față un tricou, cearșaful sau orice-i este la îndemână pentru a se ascunde. Și mereu trebuie să te anunțe: “Eia, Eia”. E un fel de “m-am ascuns, fraiere, n-ai idee unde sunt”.
Și râsul lui, bucuria lui atunci când îl “găsești” de fiecare dată te fac să uiți de cât de absurd este jocul și să te bucuri de el la unison cu Eric.