Ieri ziua mi-a inceput oribil. Calculatorul nu mai voia sa porneasca, pe mine ma durea capul inca ma simteam obosit ca dracu’… era clar o zi cum nu mai avusesem de ceva vreme, genul ala de zi care pur si simplu trebuie sa vina.
Si vine sa-ti deschida ochii. Sa intelegi cam ce inseamna notiunea de “eu” si “al meu” in zilele noastre: in primul rand ceva extrem de fragil.
Pentru ca, asa cum aveam eu sa descopar dupa vreo doua ore, am fost sters. O mare parte din mine, de la tot felul de amintiri salvate in documente pe care nu le mai deschisesem de o groaza de timp, pana la poze – toate pozele mele – si muzica pe care de ani de zile mi-o strang, mi-o re-ascult, mi-o aranjez si mentin in “forma”, pana la filmele pe care cu siguranta nu as fi apucat sa le privesc vreodata (inclusiv MASH-ul, oh, MASH-ul!) sau tona de jocuri – de la clasice greu de gasit pana la noutati de 12 Giga bucata… dupa cum ziceam, deci, o mare parte din mine a fost stearsa. 500 de giga. Me Erased.
A fost vina hard diskului made in China, a fost vina caldurii made in Romania, o fi fost si felul in care erau aliniate planetele si faptul ca nu imi facusem dus inainte de a ma culca… au fost toate si nimic ce putea fi anticipat. Pur si simplu s-a dus si-a luat cat a putut de mult din mine.
Si m-am gandit eu, asa, ca filozoful (evident, dupa ce am dat cu pumnii si am injurat si am facut spume la gura) ca suntem, pana la urma, mai dependenti de tehnologie decat ne dam seama. Avem bucatele din noi impartite peste tot – prin stick-uri, pe dischete si CD-uri si DVD-uri, pe harduri portabile si pe carduri SD sau ce marca or fi ele, avem mutra capturata de cine stie cate camere de supraveghere, avem prietenii online bazate pe transfer de mega, cum zic Parazitii – si de fapt nu avem nimic.
Si asta observam cand hardu’ chinezesc se hotaraste sa faca poc si sa spuna adio. Si noi nu mai suntem.