Duminica, 17 ianuarie 2010. Ora 12 fix, glumeam cu mama. Totul se desfasurase normal – urma sa mancam, urma apoi sa-mi pierd timpul la calculator, poate sa privesc un film. O duminica obisnuita, ca oricare alta.
Acum facem o mica paranteza, un fel de loop temporal, sa scriu cateva cuvinte despre bunica mea. Fosta profesoara de istorie in Traian, o persoana cu o minte brici la cei 82 de ani – stie tot ce se intampla in politica asta mizera romaneasca (drept urmare ii uraste cu patima pe Boc si Basescu), stie tot ce se intampla in lumea “starurilor”, le stie dupa nume si figura si stie tot ce s-a intamplat in lumea asta de prin 20 incoace (poate chiar mai devreme). Tine contabilitatea micutei firme pe care si-a deschis-o, face calculele mai complicate pe hartie, pe cele mai simple in minte. V-am zis: o minte brici.
Duminica, 17 ianuarie 2010, la ora 12 fix nu se gandea la nimic altceva decat la mancarea pe care o pregatea. Probabil se gandea ca trebuie sa puna doar putina vegeta din borcanul acela de sus – se gandea la asta intinzand mana spre el.
Am auzit pocnetul sec. Am deschis usa inca razand. Voiam sa zic: “Mai, de ce nu esti atenta?”. Eventual sa scot limba. Sa rad si sa urc sus. Intr-o secunda s-a schimbat totul.
Privirea ii era ingrozita. Borcanul de vegeta intepenise in fata ei, varsat pe masa. La fel si mana ei intepenise, ridicata, tinand un borcan invizibil. Ochii sai erau ingroziti. S-a intors incet spre mine, cu gura deschisa si nu a reusit decat sa spuna “hmm”.
Apoi totul s-a petrecut atat de repede incat nu mai stiu ordinea exacta. Primul telefon la salvare. Ea tipand ca nu vrea sa vada salvarea. Ea intinsa in pat. Incercand sa vorbeasca – acceasi groaza citindu-i-se in ochi, probabil constienta ca spunea doar “La! La! La! LA LA LA LA”, din ce in ce mai tare, speriata, ingrozita. Al doilea telefon la salvare. Asteptatul in frig. Trei injectii, tensiune, ii zic ca va fi bine, ca se putea intampla cine-stie-ce. Cautatul pe internet. Primele contacte cu termeni gen AVC, atac vascular cerebral, anevrism vascular, termeni pe care i-am uitat instant, pericole, probleme.
In cele din urma, cand doctorita ei de familie a venit (desi era duminica) si a vazut-o, a luat-o in masina ei, direct la spital. Eu am ramas acasa, unde o frica cumplita m-a cuprins. Aveam temperatura, aveam niste emotii groaznice, simteam si eu cum ma schimb. Sunam intr-una la spital, sa aflu ultimele detalii. Da, aveau sa o interneze.
Au urmat cateva zile de cosmar. Spitalul din Turnu Severin este dovada vie a jegului in care traim – sarac, demodat, plin de gandaci, cu prea putin personal, cu prea multi bolnavi. Cineva trebuie sa stea mereu cu bolnavul, 24/24, eventual pe jos daca toate paturile din salon sunt pline. Din fericire – daca se poate spune la ceva atat de morbid “fericire” – cei care tocmai au suferit un atac vascular cerebral sunt suficient de pe alta lume pentru a nu realiza totul, sau macar pentru a uita in viitor.
Asa cum a uitat Maiu (asa ii zicem bunicii aici) totul. I-au ramas momentan reflexele iar noua speranta ca asigurarile doctorilor si ale cunostintelor – cum ca isi va reveni macar in mare parte, dar dupa o lupta lunga – sunt adevarate. Acum poate sa spuna cateva cuvinte, parca mai multe de la o zi la alta, din ce in ce mai constienta. Pe noi, cei de langa ea, ne stie dupa nume. Pe ea nu stie cum o cheama. N-a stiut ca pe 3 februarie a fost ziua ei. Probabil ca nu au interesat-o putinele cadouri pe care i le-am cumparat. Probabil ca acum se bate cu cosmarul prin care trece. Cosmarul din care cu totii speram ca va iesi. Cosmarul ei, cosmarul nostru.
Duminica, 17 ianuarie 2010. Ora 12 si vreo 30 de minute, probabil. Atunci am plans. Un plans nervos, venit de undeva din stomac. Am intrat in camera lui tati (sa zic fosta camera a lui tati?) si mi-a scapat telefonul pe jos. Am plans, am plans de frica, am plans pentru ca nu stiam ce va urma, am plans pentru ca doar o secunda ma transportase intr-o alta lume. Incerta. Incorecta. Absurda. Si nu vedeam decat privirea aceea ingrozita, si nu auzeam decat “La! La! La! La! LA LA LA!” Sacadat, strident, departe de a insemna o melodie…
Iar acum nu pot face altceva decat sa sper ca totul va fi bine. Doamne-ajuta!